A venit vremea să poposim și în orașul Horezu, aflat la aproximativ 45 de km de Rm. Vâlcea, vatră de cultură și civilizație și unul dintre punctele turistice importante din țara noastră.

Nu pot să nu mă leg de numele acestei localități, care are o explicație oarecum amuzantă. Se pare că toponimul are la origine termenul „ciuhurez”, denumire populară ce aparține unei specii de păsări răpitoare de noapte, asemănătoare cu bufnița, care scoate un țipăt specific (ciu-hu-hu), și care ar fi speriat-o pe Doamna lui Brâncoveanu, în toiul nopții. Așezarea ar fi fost populată, în vechime, de un efectiv mare de „ciuhurezi” sau „huhurezi”, cum erau numiți de localnici. Aceștia trăiau în scorburile bătrânilor arbori. Potrivit cercetărilor istoricului Eugen Petrescu, în volumul „Vâlcea: Țara lupilor getici sau ținutul vâlcilor”, așezarea apare consemnată cu denumirea Huhurezi, Hurezi și apoi Horezu. Hurezi a rezultat prin prescurtarea termenului popular „ciuhurez”, „hurez”, fiind forma autentică a numelui așezării, care s-a transformat apoi în „Horezu”.

Horezu a fost declarat oraș la 17 februarie 1968 și are 6 sate aparținătoare: Ifrimești, Râmești, Romanii de Jos, Romanii de Sus, Tănăsești și Urșani. Este menționat pentru prima oară în documentul dat la Râmnic pe 5 septembrie 1487 de către voievodul Vlad Călugărul. Satul este apoi donat de Constantin Brâncoveanu Mânăstirii Hurezi. Așezarea se dezvoltă ceva mai mult după anul 1780, când devine cunoscută sub numele de „Târgul Horezu”.

Despre oltenii din Horezu se spune că trăiesc foarte mult. Sunt cei mai longevivi români, potrivit cercetărilor din 2011 ale Institutului Național de Statistică. Explicația ar fi că aici oamenii au trăit din totdeauna în mediul lor natural. Zona nu a fost colectivizată, iar oamenii au trăit din munca pământului  lor. Pe lângă acest lucru, se ocupau cu olăritul, confecționarea șiței pentru acoperirea construcțiilor și fabricarea varului. Ei practicau, de asemenea, cărăușia sau „mersul pe cale”. Mergeau în sudul Olteniei cu celebrele lor căruțe cu coviltir, încărcate cu produse de ceramică, fructe, bulgări de var, și le dădeau la schimb pentru  cereale, pe care le foloseau în gospodărie sau le vindeau la satele de sub munte.

Tot în consemnările istoricului Eugen Petrescu găsim referiri la un eveniment important pentru locuitori . Este vorba despre vizita prințului Charles, moștenitorul tronului Marii Britanii, pe 9 mai 2005. Acesta se afla în România pentru a opta oară, de această dată pentru a vizita mânăstirile din nordul Olteniei.

Orașul Horezu este cunoscut ca centru etnografic și de ceramică populară. „Ceramica de Horezu” a devenit un brand,
cu mult timp în urmă și continuă să fie un adevărat lider al creației populare de ceramică românească. Aici găsim o autentică școală de olărit care a făcut ca acest meșteșug să se așeze pe harta UNESCO a patrimoniului cultural imaterial. O legendă spune că olarii sunt ca niște dumnezei pentru că ei creează folosind lutul, asemenea Lui Dumnezeu, pe care îl însuflețesc prin „dogoarea focului”. De aici și-a procurat minunății de vase din lut chiar și Casa Regală a României.

Mânăstirea Hurezi este considerată cea mai reprezentativă construcție în stil brâncovenesc și poate cel mai mare ansamblu de arhitectură medievală din întreaga țară, fiind inclusă pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Este, de asemenea, cea mai valoroasă ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu. Așezământul monahal se află la poalele muntelui Buila și a fost construit între anii 1690-1697. În timpul domniei lui Brâncoveanu aici a funcționat un important centru de cultură, cu o intensă activitate artistică, o bibliotecă și o renumită școală de zugravi, în care s-au format meșteri ce și-au pus amprenta asupra întregii picturi bisericești românești. Mânăstirea a servit și ca reședință domnească, fiind construită ca o adevărată fortăreață. Aici se găsea, până de curând, mormântul gol al marelui voievod Constantin Brâncoveanu, ale cărui oseminte se găsesc la biserica „Sfântul Gheorghe-Nou” din București. Însă, în 2014, cu ocazia aniversării a 300 de ani de la martiriul domnitorului, la mânastirea Hurezi au fost aduse o parte din rămășițele pământești ale acestuia, de o delegație clericală condusă de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Daniel. Singura sa descendentă înmormântată la Mânăstirea Hurezi este fiica sa Ancuța.